Hard Rock Track – primul circuit de RC Crawling din Romania

Povestea nu are un debut tipic (de genul dragoste la prima vedere), mai degraba ar putea fi considerata ca o prelungire a pasiunii pentru automodele.
Nu sunt automodelist de “‘jdemii de ani” – in primavara acestui an am achizitionat primul meu automodel. A fost un automodel cu motor termic, offroad, 4×4. Motivul pentru care l-am ales nici eu nu as sti sa-l spun….asa ca o sa rezum simplu: ala mi-a placut. Nu stiam nici o boaba despre automodelism, cu atat mai mult despre motoare termice.

Am reusit sa pornesc motorul, sa-i fac rodajul, etc etc. Dupa cateva ture automodelul a inceput sa aiba probleme si am inceput serios sa ma gandesc la un model electric. Din  mai multe considerente: mai usor de ingrijit, si nu in ultimul rand, dupa ce prinzi gustul automodelismului, vrei sa-ti exploatezi “atelajul” sa te distrezi etc….fara prea mari eforturi in ceea ce priveste mentenanta.

Ca o scurta paranteza, am observat ca modelul achizitionat de mine, in afara de viteza pe teren accidentat nu prea “stia” sa faca altceva – astfel ca, in incercarea de a-l scoate dintr-un sant, fara bruscari si fortari, am reusit sa-i distrug spurul. E clar. Trebuie sa incerc si modelele electrice.

Urmatorul model, eu deja avand off-road, a fost un on-roader. Care dupa primele minute de rulare a inceput sa-si arate caracteristicile – nu prea fiabil, pretentios rau de tot la terenul de rulare. Nu e bine, trebuie altceva.

Am ales un model la scara mai mica 1/16, care s-a dovedit a fi extrem de rezistent, rapid, cam instabil totusi, dar la mentenanta este visul oricarui modelist – aproape de 0. O vreme nu mi-a trebuit altceva.

Si totusi, parca ceva lipsea. Intre timp, primul automodel termic a fost trecut la fiare vechi, am luat un altul – doar sa-l tin “in garaj” – da bine pe emblema fiecarui automodelist. Incet, incet, apartamentul a inceput sa se umple de piese, masinute, bari, scule, ulei si alte acareturi, spre disperarea sotiei.

Intr-o seara, bantuind prin cotloanele Youtube-ului, am dat din intamplare de niste clipuri unde masini 1:1 erau siluite sa urce niste bolovani, spre deliciul publicului. Apoi, erau coborate in noroi, si fazele se tot repetau. Si … mi-a placut. Totul devenise clar acum, stiam ce-mi lipseste: un rock-crawler, un “noroios”…ceva intre si intre. Dar cum sa fac sa mai “gazduiesc” inca o “chestie” (vorba nevesti-mii) – asa ca am inceput lucrare diavoleasca, anume, sa-i bag in cap fie-mii ca-i iau masinuta, una rosie, cu roti mari, astfel Crawlie (caci asa a fost botezata) si-a facut aparitia in colectia mea.

Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ si fie-mii (care in curand face 5 ani), chiar i-a placut si nu prea suporta sa ma dau cu ea. Inca una ar fi fost prea mult deja, asa ca automodelul 1/16 dupa insistente mari, l-am dat copilului, si eu am preluat pe Crawlie.

 

Dupa cum v-am povestit, primul Rock Crawler (un HPI Crawler King, ca sa nu fie un mister) a.k.a Crawlie – si-a facut loc in colectia mea, in urma unui truc “miselesc”- mi-am folosit copilul 🙂 Acum lasand gluma la o parte, stiam ca-i va place si ei si ori de cate ori doreste sa-l “omoare”, are liber sa o faca. Numai timp nu a fost in ultima vreme sa iesim impreuna, dar o sa vina si vremea aia, cu siguranta.

Well…Crawlie a venit cu un body de Jeep Wrangler Rubicon, rosu, fara nici un fel de modificare. Mi-a placut teribil abilitatea de a trece peste obstacole, asa ca nu a ramas decat sa gasesc un teren unde sa-i pun in valoare calitatile.

Atelajul a ramas varianta stock, a primit decat o pereche de faruri si stopuri, confectionate dintr-o lanterna ieftina, alimentate separat fata de automodel.

Prima iesire oficiala a fost intr-o duminica ploioasa, cand am petrecut vreo 2 ore in ploaie si vant, impreuna cu 2 amici, distrandu-ne copios pe seama lui Crawlie, care ne-a incantat de-a dreptul. Am facut si o sedinta de mudding timida, dar care ne-a convins de “potenta” bestiei. Ca prime concluzii: servo trebuie “gadilat” putin, iar intalnirea urmatoare trebuie filmata cu ceva mai rasarit decat un telefon. Evident, trebuie gasite si alte decoruri.

Evident, ajuns acasa, “abuzurile” asupra “masinii” nu au trecut neobservate de ochiul vigilent al copilului, care inca nu se obisnuise cu ideea schimbului, iar nevasta m-a luat in primire “sa o strici si pe asta, ca bani de alta nu mai sunt”. Au mai urmat cateva “sedinte” de extreme rock-crawling, care au culminat cu o sedinta de mudding extrem .

 

Dupa sedinta de mudding, am spalat vreo 3 ore la Crawlie, prilej nou pentru fie-mea sa ma traga de mustati ca i-am murdarit pe Crawlie al ei, iar pentru nevasta-mea sa-mi aminteasca ca “baiete, iti lipseste ceva la cap”.

Pasul urmator a fost sa-mi achizitionez un reductor, pentru cresterea puterii, dar, au inceput sa apara si problemele: planetare rupte si pinioanele din cutia de transfer barbierite. Au urmat cateva saptamani de asteptari pentru piese, timp in care am avut ragaz sa studiez cateva probleme, legate de fiabilitate si de notiunea de rock-crawling.

Mi s-a parut nefiresc ca o planetara sa cedeze asa de usor, la fel ca si pinioanele din cutia de transfer. In plus, parca este usor instabil, datorita centrului de greutate situat putin mai sus. Dupa cautari indelungi pe “Goagal”, aflu niste raspunsuri si usor usor, ma indrept spre achizitionarea celui de-al doilea crawler – AX Scorpion 10 RTR.

Dedicat rock-crawling-ului, cu un centru de greutate mai jos, cu un slipper clutch care protejeaza pinioanele din cutia de transfer si planetarele, parea solutia ideala pentru mine, asa ca am abandonat pentru moment Crawler King-ul, “Scorpia” fiind principalul actor al iesirilor. Evindent, dezavantaje ssunt si aici: chiar daca centrul de greutate este mai jos, sesiunile extreme pe care Crawlie le facea fara eforturi, au devenit cam dificile, iar singura solutie pentru marirea garzii la sol a fost sa-l vaduvesc pe Crawlie de anvelope.

Trecand peste modificarile pe care le-am facut Scorpiei, constat cu stupoare ca nu pot gasi in Craiova un alt loc de distractie, decat cel localizat prima oara, loc destul de ciudat, plin de tantari, si uneori invadat de “miresme” de cadavre de animale. In plus, obstacolele puse de localnici ca sa nu mai vina “oamenii sa arunce gunoaie” au devenit enervante. Si, usor usor, a inceput sa incolteasca in minte un gand….oare cum sa fac sa am locul meu, unde sa nu fiu deranjat, si copilul sa fie in siguranta (locul curent era plin de cioburi, maracini, fiare ruginite etc) ?

Incurajat si de un amic pe care l-am cunoscut intamplator pe o pista de avion abandonata (eu ma dadeam cu termicul, el venise cu un elicopter termic) am inceput sa ma gandesc serios la un loc al meu.

 

Nu as fi banuit nici un moment ca intr-un oras de dimensiunile Craiovei (si imprejurimile acestuia) este imposibil de gasit un loc cu bolovani, cat de cat curat, lipsit de caini vagabonzi si de spectatori nedoriti. Pentru nimic in lume nu as fi crezut acest lucru.

Asa am inceput cautarea unui spatiu acoperit/descoperit care sa indeplineasca urmatoarele cerinte:
– sa nu fie prea departe
– sa nu fie prea scump
– sa fie de preferinta acoperit
– sa fie ingradit

Initial gasisem un spatiu abandonat, insa nu am putut lua legatura cu proprietarul. Era plecat din tara, si in plus, din auzite, suma perceputa pe luna cu titlu de chirie nu era una modica. Mai mult, in fata spatiului era o spalatorie auto, locul era plin de buruieni. Foarte mult timp ar fi necesitat pentru amenajare, timp care nu prea era. Asa ca am abandonat ideea.

Cautarile au continuat, pana intr-o zi, cand ma intalnesc cu un baiat care-mi lucrase niste pleoape pentru masina. Intamplarea a facut sa am in portbagaj Scorpia, si flacaului i-au picat ochii fix pe ea.

Aflu ca el are inchiriat un spatiu unde-si desfasoara activitatea (face diverse chestii din plastic si fibra pentru masini si nu numai). Spatiul este insa imens pentru ce are el nevoie, si daca ma ajuta cu ceva, el este dispus sa imparta spatiul. Am cazut la invoiala ca daca spatiul este ceea ce caut, atunci batem palma. Mi-am gasit intr-o zi, la vreo 2 saptamani dupa asta, cateva minute libere si am dat o talpa pana la locatie.

A fost OK, era exact ceea ce cautam. Situata la iesirea din Craiova, pot ajunge pe folosind soseaua de centura in 10-15 minute, daca traversez insa Craiova prin centru, mai bine de 45 de minute. Foarte aproape de 2 hypermarketuri (Praktiker si Baumax), cam tot ce aveam nevoie era aproape de mine. Vreo cateva zile am luat o pauza, si ma tot gandeam la locatie si la cate chestii voi face. Cea mai spinoasa dintre probleme fusese rezolvata – gasirea unei locatii.

Dar, dupa cum timpul imi va spune, gasirea unui loc potrivit a fost de fapt cea mai simpla problema cu putinta. Manat orbeste si aproape obsesiv de pasiunea pentru automodelism, in speta rock-crawling am scapat din vedere cateva aspecte sau le-am acordat o importanta mai mica decat ar fi trebuit.

 

O vorba din batrani spune ca “lucrul amestecat miroase”…(continuarea o intuiti). Pe acest drum al construirii un circuit de crawling am plecat incurajat de mai multi factori, si am si fost sustinut moral de 3 persoane : Dan, Dan si sotia.

Sotia a fost singura care a ramas cu mine pana la capat, in ciuda tutor dificultatilor intalnite pe parcurs. Cu cei doi a fost in schimb alta poveste. In afara numelui si de faptul ca le sclipea mintea si erau priceputi (nu aveau doua maini stangi ca subsemnatul) – cei doi nu mai aveau nici un punct comun. Dan – fumator; Dan nefumator; Dan ardelean – Dan oltean; Dan netemperamental – Dan exploziv. Si lista ar putea continua.

Desi atunci cand le-am facut cunostinta cei doi nu pareau sa aiba probleme unul cu celalalt, viciul primului (tutunul) a facut ca cei doi sa nu se poata intelege, astfel ca inainte de a incepe toata treaba, unul din ei m-a abandonat. Celalalt, cu care imparteam locatia, fiind ocupat cu clientii sai si avand si nunta, nu prea mi-a fost de ajutor.

Si uite asa am ramas singur, un nepriceput, inconjurat de 50mp2 liberi, cu un scop insa fara idei cu privire la modul in care as putea atinge acel scop. Si uite asa am inceput sa-mi cumpar scule care as fi banuit ca ma pot ajuta si sa-mi fac planuri.

De unde dracu’ sa incep ? – cea mai mare dilema a mea.

 

E greu sa faci ceva cand nu stii nimic. Si ce avusesem eu in cap initial incepuse sa se evapore, astfel ca nu de putine ori ma tot intrebam: de fapt eu ce fac ?

Ultimul impuls l-am primit cand am iesit la o sesiune de crawling pe maidanul stiut, insa drumul de acces nu mai era blocat de o piatra ca pana acum….si de o movila intreaga. Cum mersul pe jos iesea din discutii, datorita interventiilor chirurgicale la unghii, am inceput sa mut movila bolovan cu bolovan, sa-mi fac loc la masina. Evident, pentru ca totul sa fie “ca la carte”, movila era pusa si intr-o baltoaca infecta….Dupa ce mut o jumate de movila, apare si o femeie nemultumita de prestatia mea, si incepe un scandal in toata regula. In fine, scarbit de toate astea si de faptul ca imediat ce am ajuns s-a dus dracului o planetara, mi-a incoltit o idee in minte..

Ma duc la acelasi maidan, aceeasi conformatie a terenului – la un moment dat devine un pic anost…ce-ar fi daca circuitul si=ar putea schimba forma de fiecare data ? Mda, ar fi o chestie…dar cum sa fac ?

Prima idee a fost sa folosesc pietre..si incepusem sa o pun in practica. Am platit pe proprietarul locatiei inchiriate sa-mi aduca cateva masini (Dacia pick-up) de BCA, insa dupa ce mi-a adus vreo 3 masini, a incetat cu “livrarile”. Dupa ce am vazut cum arata pietrele (mari, colturoase, aproape imposibil de rulat pe ele fara sa-ti rupi ceva (si la atelaj si tu ca persoana), ideea cu pietrele a inceput sa nu mi se mai para asa de stralucita. Cel putin nu cu bucatile de BCA. Cu piatra de rau ar fi fost altceva, dar…de unde ?

Am gasit si o sursa de piatra de rau, nu tocmai ieftina, dar omul venea cu o basculanta de 20 de tone…d-apoi ce sa fac omule cu atata, ca nu-mi fac casa….si in plus, cred ca as fi facut barba pana cand as fi reusit sa car inauntru piatra, sa aranjez. La cat sunt de indemanatic, imi mai cade una bucata pe labute de mai dam in altele…asadar…verdict: not good !

Si uite asa….am ajuns iarasi in impas….dar nu am renuntat…

Fiind nevoit sa renunt la piatra ca si principal material pentru circuit, am fost pus in postura sa gasesc alta solutie. Scriind aceste randuri, acum totul mi se pare firesc si usor, insa la vremea respectiva, va asigur ca nu era asa…

Bine, bine…dar ce material ? Sa nu fie scump, sa nu fie greu de lucrat cu el, sa fie rezistent etc etc….pe dracu…care e materialul ala ?
Vizionand cateva materiale pe net, o alegere fireasca mi s-a parut…polistirenul expandat, zapada artificiala adica…dupa ce am aruncat o privire la preturile din hypermarketurile de langa locatie, si am facut cateva calcule…e clar…materialul va fi zapada artificiala.

Dupa ce am achizitionat primul bax, am inceput sa ma gandesc cum voi folosi respectivul material.  Din materialele vizionate, nu am prins mare lucru referitor la prelucrare, asa ca iar am intrat intr-un mic impas.

Mi-am amintit de faptul ca nu voiam sa ma plictisesc de circuit, si sa poata fi usor de schimbat forma…asa a prins ideea de MODULARITATE. Evrika ! Reusisem sa stabilesc prima proprietate a circuitului inca neconstruit: MODULARITATEA. Mda ! Aveam o multime de avantaje: puteam sa-l configurez dupa pofta inimii, era usor de transportat (*) si relativ usor de intretinut.

Asadar, stiam primul lucru pe care-l doream la circuit…un pas inainte. Cel mai usor din ceea ce va urma….

(*) Nu intentionez sa raman in acea locatie 1000 de ani, asadar evacuarea va fi efectuata cu elementele din dotare (respectiv un Iveco Daily).

 

Daca modularitatea era o conditie necesara pentru proiect, punerea ei in practica a fost relativ dificila. Modular modular…dar cum ? Placile de polistiren sunt dreptunghiulare….eu am nevoie si de ceva simetrie. Sa fac un patrat cu latura de 50cmx50cm….nu ar fi rau…numai ca modulele ar fi foarte mici, comparativ cu dimensiunea unui Crawler scara 1/10.

Mai mult, un dreptunghi are 4 laturi, deci un modul ar putea schimba configuratia doar in 4 moduri. Asadar, trebuie o alta figura geometrica pentru baza modulului, cu mai multe laturi. Alegerea fireasca a fost hexagonul, cu latura de 50cm. Oferea o suprafata destul de mare, destul de usor de masurat, trasat si decupat….de indata ce va exista foaia de polistiren patrata cu latura de 1m…

Asadar, am trecut la lipirea placilor de polistiren, cu spuma speciala. A urmat masurarea, trasarea si decuparea hexagoanelor. Ura !!! Aveam bazele modulelor.

Urma simularea reliefului. Avand in vedere materialul din care era construita baza, nici formele de relief (ma rog, imitatiile) nu se puteau construi din vreun material mai greu. Asta aveam sa o constat dupa incercari care au implicat folosirea multibatului, cimentului si gipsului. Ba chiar am folosit si panza de fibra de sticla pentru tencuit peste care am dat cu glet….degeaba insa. Patinarea rotilor crawlerului inseamna macinarea, iar in cazul cimentului, chiar daca nu am folosit mult, rezultatul a fost….greu.

Asadar, materialul pentru relief a ramas tot polistirenul expandat. Dupa ce am facut cu chiu cu vai o forma care imita o pitra/roca, cu costuri de productie mari, a venit vremea sa testez rezistenta lucrarii….fiasco total. Polistirenul se macina in bucatele mici !!!

Era clar…culoarea pe care o vazusem eu in clipurile de pe internet nu era vopsea…si o substanta (nu stiu cum se cheama) care dadea rezistenta si durabilitate materialul pe care era aplicat. Pret de cateva zile am cautat in toate cotloanele internetului incercand sa identific acel material, insa fara nici un rezultat. Am gasit intr-un singur loc, insa pretul era mai mult decat prohibitv, asa ca am renuntat, si iata-ma iarasi in postura de “ganditorului de la Hamangia”

 

Intrucat era o mare similitudine intre celebrul ganditor si felul in care stateam si priveam la module, realizez ca imit o statuieta care sta asa de ceva vreme si nu rezolva nimic. Cum nu voiam sa raman in aceeasi postura o eternitate, mi-am pus portofelul la contributie si am inceput sa caut alte materiale mai potrivite pentru nevoile mele…

Saracul portofel, numai el stie cat a fost de abuzat pe tot felul de incercari, care mai de care mai costisitoare. Intr-un final, dupa cateva zile de lecturari intense, am hotarat sa incerc si varianta fibra de sticla. Dan nefumatorul, lucrand si el cu asa ceva ocazional, imi confirma faptul ca fibra este un material rezistent, insa nu tocmai usor de lucrat cu el. Si, colac peste pupaza, nu este un material tocmai ieftin.

Am hotarat sa achizitionez pentru proba, un pachet de 3mp de tesatura de fibra si intaritor. Si cateva pensule. Dupa ce am aranjat cat de cat un modul sa semene a forma de relief, am asternut fibra, am dat cu intaritor si….am asteptat sa se intareasca. Dupa cateva ore, m-am intors sa vad rezultatul cand…stupoare…rasina atacase polistirenul, astfel ca modulul meu era o felie de cascaval, plina de gauri si cratere…am plecat acasa injurand si complet dezamagit.

A doua zi, am luat niste placi de OSB, am fixat cateva bucati de polistiren, peste care am dat cu un strat de multibat. Rezultatul nu a fost tocmai rau, insa placa mi-a scapat din greseala din maini si a inceput sa crape, astfel ca si varianta asta a picat.

Din intamplare, am observat ca sub actiunea caldurii, polistirenul se intareste, astfel ca urmatorul pas a fost achiziionarea unui pistol cu aer cald. Dupa ce am suflat aer cald peste cateva bucati, am observat ca intr-adevar, materialul devenise mai dur, insa rezistenta mecanica…lasa de dorit in continuare.

Sincer sa fiu, deja incepusem sa epuizez toate variantele si portofelul dadea semne de oboseala. Nu neaparat de oboseala, ci mai degraba de scarba…satul de cate ori l-am deschis fara nici un rezultat. Si uite asa, samanta abandonului incepea sa prinda radacini…

Totusi, gandul ca trebuie de fiecare data sa-mi zgarii masina si trebuie sa dau bolovani la o parte din drum de cate ori vreau sa ies la o sesiune de crawling, m-au facut sa nu renunt. Cel putin, nu inca.

Si asa m-am decis sa mai dau o sansa fibrei de sticla. Numai ca de data asta, am invelit intreg ansamblul in folie de ambalat, dupa care am asternut fibra si am intins rasina. Rezultatul a fost OK, insa procedeul a trebuit rafinat putin. Rafinat pentru ca ceea ce obtinusem era aproape o piramida, iar fixarea tesaturii de fibra de sticla era o adevarata aventura, mare generatoare de nervi.

Urmatorul pas a fost crearea de mici “bolovani” din polistiren, inveliti individual in folie de ambalare, apoi toti bolovanii aranjati pe modul. O data cu adoptarea noii tehnici, fixarea tesaturii nu a devenit o operatiune mai usoara, insa rezultatul s-a vazut imediat: forma finala imita mult mai bine forme de relief muntoase, asadar tehnica a ramas in picioare.

Fixarea tesaturii este una din operatiile costisitoare si mare consumatoare de timp. Din cand in cand, suruburile sau cuiele cu care fixam tesatura pe modul mai ieseau si nu-mi dadeam seama decat cand era prea tarziu (cand ma apucam sa intind rasina). Ca tot veni taina de intinsul rasinii, tin sa precizez ca dupa fiecare modul trebuia sa arunc o pereche de manusi si pensula. Erau complet distruse.

Toate operatiile au fost facute pe o caldura de 40 de grade, fara AC si consum de apa la cote uriase. Mirosul degajat de rasina nu este unul tocmai OK, si nu de putine ori m-a luat ameteala, astfel ca dupa 2 module, puneam punct lucrarii pentru ca era imposibil sa mai continui in conditiile alea.

Si uite asa, cu chiu cu vai, am reusit sa produc 20 de module, care nu se repeta (desi as fi vrut sa fac cateva la fel, dar nu stiu sa fac matrite). Pentru fiecare modul, s-a construit un suport din OSB, astfel ca intregul ansamblu este stabil. Dupa ce am stagnat lucrarile ce implicau fibra de sticla (din lipsa de fonduri si timp), am mai facut un efort si am incropit o rampa dubla, inclinatie 45 grade. Pietrele din atelier au fost puse intr-un colt, si se imbina destul de binisor cu modulele din fibra.

As putea spune ca am ajuns la jumatea lucrarii. Poate nu chiar jumate, dar cel putin am inceput si am dat un sens si o forma. Idei mai sunt, insa lipsa timpului, si chiar si a banilor la un moment dat, nu creeaza insa conditii pentru reinceperea lucrarilor. Cantareste mult si faptul ca sunt singur, nu am nici un ajutor.

Anul asta nu stiu daca voi mai face lucrari semnificative. Deja vremea s-a racit, timpul imi lipseste, la fel si inspiratia. Chiar daca idei sunt, daca inspiratia care le da forma lipseste, nu este nici un rezultat. Si decat sa irosesc iarasi resurse pretioase, mai bine ma opresc. Poate ca intre timp, voi primi ceva sugestii si poate ca voi gasi si ceva parteneri, pentru ca impreuna sa ducem la bun sfarsit PRIMUL CIRCUIT DE ROCK-CRAWLING DIN ROMANIA

 

One thought on “Hard Rock Track – primul circuit de RC Crawling din Romania

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.